Sa redescoperim un text de la 1866 care descrie in cuvinte calde viata lautarilor de alta data si consideratiile unui autor francez ajuns pe meleaguri Moldo-Valahe.
“[Acesti tigani sunt] cunoscuti din toate timpurile sub numele de lautari, cuvant care vine de la lauta – un fel de instrument cu coarde a carui origine este mai veche decat Psalmii regelui David [...]. Etimologii ii confera substantivului ‘lautar’ o origine latina, cea de ‘laudator’. Intr-adevar, lautarii canta marile fapte ale oamenilor ilustri din trecut, in sarbatorile de familii, la logodne, nastere sau aniversari, etc… [...]
Astazi, desi mai putin nomazi ca alta data, fac in continuare excursii indepartate. “Tribul” din Bucuresti, nu numara mai putin de 500 de indivizi; dar in primele zile frumoase ale anului se destrama in cete care vor trece Dunarea, vor strabate Carpatii sau se vor raspandi in Valahia – peste tot unde sunt chemati.
Ei nu au nici macar o nota scrisa – tot repertoriul lor este memorat, din cea mai frageda varsta. La 4 sau 5 ani, baietii iau in mana un nai mai tarziu o lauta iar si mai incolo vioara. Acesti copii nu au alta scoala decat cea a parintilor lor, si nu au alt mijloc de instruire decat auditia. Acest lucu le este insa de ajuns pentru ca se ataseaza cu o usurinta incredibila de tot ce aud. Este suficient sa treaca pe sub ferestrele unui pianist sau pe sub zidurile unui teatru pentru a reproduce partituri intregi intr-o maniera exacta. – Cateva orchestre de lautari canta valsuri de Strauss, cadriluri, fragmente de opera cu un aplomb imperturbabil, fara a omite nici un fragment.
Un lautar din Bucuresti, violonist emerit a fost solicitat sa isi arate maiestria la o serata muzicala unde erau invitati mai multi straini. El a repetat imediat, fara sa ezite tot cea ce s-a cantat la pian. I s-a cerut sa cante in acelasi timp cu pianistul. “Pot sa o fac” a spus el simplu si sunetul pianului abia atins era reprodus cu prompitudine de vioara tiganului incat se parea ca e unul si acelasi sunet.
Lautarii sunt adevaratii rapsozi; nu doar ca au conservat melopei antice dar sunt si pastratorii poeziilor nationale. Ei sunt mandri de numele lor si resping orice analogie cu ideea/asocierea cu un simplu muzicant. Ei formeaza o fel de casta care se pierde in noaptea timpului. Cateva din ariile lor speciale – pe care nu obisnuiesc sa le interpeteze – sunt de o factura stranie, de o expresie plina de tristete, amintind poate de cantecele primitive[...].
Orchestrele se compun dintr-un fluier, 2 viori si 4 laute. Nimic nu e mai ascutit decat primele note ale naiului. Dar ele nu reprezinta altceva decat o overtura. Artisul isi indulceste putin cate putin suflul si termina prin a produce o ploaie de sunete care se insoteste cu sunetele viorii, in timp ce una din viori alterneaza pentru cantec cu flueriul. Lautele le insotesc in permanenta. [...]
Aceasta neam al lautarilor este singura casta care nu isi amesteca sangele nici cu al Romanilor, nici cu cel al altor triburi din rasa lor. Lautarii merg drept, cu capul ridicat si nu au nimic din servilitatea altor tigani. Fizionomia lor este cea a artistilor adevarati. In general au trasaturi frumoase; in timp ce canta privirea lor are ceva care tine din magia inspiratiei. Se imbraca bine iar – lucru remarcabl – sefii de orchestra poarta costume identice cu cele ale vechilor boieri locali. Iar in aceastaa tara este o dovada semnificativa a marii consideratii care se acorda lautarilor.”
Pentru textul in original vezi La Moldo-Valachie de G. Le Cher (1866)
